Limite
Tu, omule, eşti singura ta limită.
Sub o formă mult mai minimalistă în exprimare decât cele câteva rânduri ce v-au condus aici, afirm faptul că fiecare dintre noi suntem într-adevăr mult mai mult decât vrem ori putem să credem, că dincolo de conjuncturile prin care ne este dat să descoperim și să ne descoperim, există o infinitate a noastră pe care nu vrem să ne-o însușim, o realitate inefabilă - dar cât se poate de reală - ce ne serveşte ca paradigmă personală pe tot parcursul vieţii.
Datorită nenumăratelor etichete sociale, a ceea ce ne presează continuu să luăm urma turmei, a modului redus de a gândi ce ne este impus, înlocuiţi fiind adesea de ceea ce noi numim vag realitate augmentată, avem obișnuința stupidă de a ne limita propria existenţă exagerat de mult sub standardele adevăratului nostru potenţial.
În realitate suntem exact cât singuri ne permitem să fim, nimic mai puţin. Tot ceea ce ni se spune că suntem indispune de credibilitate, reprezentând în esenţă o bagatelizare a ceea ce constituie de fapt conceptul de însufleţire – suntem infinit nelimitaţi decât alegem să ne delimităm. Toată această amăgire strategică pe care o reprezintă mentalitatea de turmă - des întâlnită ca efect persuasiv indiferent de situaţie - este cât se poate de letală pentru potenţialul omului.
Noi înşine suntem cu adevărat cei ce singuri ne condamnăm la ceea ce în mod greşit permanentizăm ca fiind normalitate - confortul unuia poate fi oricând disconfortul altuia. În esenţă, absolut tot ce ne înconjoară este de fapt filtrat inconştient prin subiectivitatea proprie. Cu alte cuvinte, tot ce vedem este de fapt o portretizare amplă a personalităţii şi principiilor noastre, şi nu autenticitatea respectivului lucru .
Este necesară o separare a noastră de idealurile moştenite, de caracterul subiectiv pe care suntem agasaţi să ni-l însuşim, pentru a ajunge la un nivel superior prin care să concretizăm ideea că suntem într-adevăr unica noastă limită. Filtrarea subiectivităţii constituie cu adevărat primul pas major în eliberare. Privind obiectiv, percepem înconjurătorul ca mecanism de sine stătător cu o singură însuşire concretă : faptul că acesta există şi atât. Abia în urma unei astfel de concluzii personale, tot ceea ce cu puţin timp în urmă servea ca determinant major al stărilor tale, va fi conturat, de această dată conştient, ca simplu element cu un caracter neutru pronunţat. Noi ne atribuim deci, stări de moment, supărări profunde şi multe alte lucruri care nu fac absolut nimic decât să ne distrugă încet, dar permanent. Suntem unicul nostru călău, singurul străjer care poate împliedica sau nu propria suferinţă.
Ca sinteză, noi - fiind unica noastră limitare - ne atribuim stări precum frustrare, gelozie, ură, dezamăgire ş.a.m.d prin subiectivitate, toate acestea reflectându-ne implicit pe noi, şi nicidecum realitatea ( Ca exemplu al acestei afirmaţii : Considerăm că suntem dezamăgiţi de o anumită persoană, însă de fapt suntem revoltaţi faţă de o situaţie cu un deznodământ total opus de cum ni l-am proiectat mintal înainte de a avea loc. Cu alte cuvinte, suntem dezamăgiţi de modul în care am anticipat şi astfel ia naştere subiectivitatea prin răsfrângerea nemulţumirii noastre , învinovăţind acea persoană şi nu acceptând de fapt neşansa noastră. Dacă am privi obiectiv, am ajunge la un acord cu propria gândire, analizând lipsit de părere realitatea, luând în considerare fiecare element ce a produs distorsiunea. Am înţelege deci câmpul vizual-mental al respectivei persoane, am lua în considerare planul extern care a făcut sau nu posibilă situaţia şi am concluziona corect, lipsit de subiectivitate ). Învăţaţi deci, să vă acordaţi o clipă sinelui, întrebându-vă " Chiar merită? Ce bine îmi face dacă... Ce beneficii mi-ar aduce... ?", şi veţi constata surprinşi cât de toxică v-a fost până acum subiectivitatea.
"Fiecare element existenţial este Acelaşi, însă tu, prin percepţia ta relativă, îi oferi formă, iar prin perspectiva ta, îi creezi un sens, care, acest sens, va crea sentimentul ce va ajunge la tine ca şi simţire" - Cătălin Mane