O pânză albă

Privești puțin confuz pânza albă ce îți acaparează mintea. O privești... și ușor, din confuz, ajungi speriat de ceea cu ce ai putea-o umple de-ar fi să îți reverși viața în ea. Ar fi doar contururi ce s-ar pierde la fel de rapid cum te pierzi și tu de fiecare dată când îndrăznești să faci liniște, căci știi prea bine, doar în acest mod, vocile din capul tău ar avea șansa să te doboare. Tonuri închise - doar umbre neclare care te-ar bântui ca amintirea așa-zișilor tăi prieteni care au îngherat destul cât să te îngenunchieze o viață, golindu-te încet. Te-ai pune singur față în față cu regretele și slăbiciunile, cu nopțile nedormite, cu frica de a trăi.

Inițial ai minți impecabil, doar ai ascuns de lume atâta timp ceea ce simți cu adevărat, zâmbind și negând, dar asta nu ar goli pânza la loc, oricâte lacrimi ai vărsa după aceasta... și de ce după? Recunoaște, te-ai ascuns prea mult, nu ți-ai putea înfrunta viața cu adevărat tocmai acum.

Sau ai face-o? Ar fi oare pragul psihic ce te-ar determina să te înfrunți pe tine însuți pentru a înfrunta mai apoi lumea? Ai răzbi ori îngenunchia înaintea ta? Te-ai supune? Ori ți-ai întinde o mână? Poate această confruncare nu ar fi necesar să o câștigi sau să o pierzi, ci doar confruntându-te, să ți-o asumi, să te accepți, să te privești în ochi, să recunoști toate aceste umbre și tonuri, ai avea șansa să renaști cunoscând trecutul. De ce? Pentru a nu te mai aventura pe același drum, pentru a accepta că ești ceea ce ești tocmai datorită a ceea ce ai fost, că vei fi mai mult decât ai fost vreodată tocmai pentru că nu vei fi pornit din nou de la acel zero imens ce ți-ar curma întreagta existentă de până atunci, ci împreună cu trecutul tău, veți cucerii lumea.

Cât despre mine? Încă privesc confuză acea pânză albă, incertă căci pentru mine poate chiar goliciunea ei mi-ar putea fi predestinată...